Prin cate o mansarda
Nichita Stanescu



Prin cate o mansarda, in puterea noptii, 
cand orele trec greu si frigul tencuieste toate crapaturile, 
las cate-o bucata, umarul de pilda, 
ochiul cu geana si spranceana pentru lume, 
creionul si hartiile putin roase 
de prea mult purtat in buzunar... 

Nimeni nu face nimic pentru mine, 
Sunt o scara de serviciu, in spirala, 
pe care urca, ori coboara doar cate-un om, singur, 
Jos de tot, pe usa de tabla, copiii 
au schitat cu creta niste pomi, dar 
daca te uiti mai bine pot fi si libelule 
ori case mai vechi 

Printre acoperisurile ruginite, aici, 
port cocosi de tabla pe umeri, si geamul 
ingrosat de praf il deschid cu mana 
care mi-a mai ramas - 
stiu, in curand am s-o dau cuiva, 
ori mai bine am s-o subtiez 
ca sa pot bate cu ea vazduhul 

Restul nu-l pot schimba pe cuvinte. 
Il las asa cum e, sa se imputineze singur, 
pe cate-un pervaz, langa merele mucegaite, 
pe cate un scaun fara un picior 
ori pe jos, pe firul de pamant serpuit 
printre pietrele caldaramului 
unde birjarul din colt motaie pe capra 

Intre timp, daca mai e ceva sus, 
atunci, desigur, va adormi leganat 
de pocnitura neregulata si rara a caldaramului, 
sub potcoava calului, care prin somn 
isi trece osteneala, rand pe rand, cand pe un picior, 
cand pe altul 


septembrie 1959 
